Inspirație

Ochiul, văzul – unealta dracului

Totul e negru, sunt legat la ochi. E un sentiment ciudat, pentru că nu văd.

Da’ nu văd deloc! Încep să mă gândesc, dar mă gândesc cumva tot prin intermediul văzului – pentru că am imaginație. Îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă n-aș avea văz. Dacă nu văd, probabil n-aș ști cum arată o mâncare apetisantă, cu plating frumos, pentru care am scos din buzunar o sumă considerabilă.

N-aș ști cum arată o fată – o fată frumoasă – dar n-aș ști nici cum arată nici gelozia. N-aș ști ce este ura și nici un război și, mai mult ca sigur, nici banul.

Din fericire, n-aș cumpăra nimic pentru că, cel mai probabil, n-aș avea nevoie. N-aș avea pofte și nici atâtea nevoi. Probabil, dacă nu vedeam, îmi era doar foame, fără să știu să disting foamea de poftă, poftă de ceva ce mănânci întâi cu ochii, apoi cu papilele și celelalte unelte care fac totul armonios acolo.

Dacă nu vedeam, eram cu simțul tactil mult mai dezvoltat, reușeam să mă concentrez mai bine la lucruri, să nu fiu distras de culori, de frumos, să iau mai multe decizii bazate pe gândire decât pe… mă rog.

În altă ordine de idei, probabil m-ar fi “scutit” și de carnetul de șoferi, mergeam împiedicat pe stradă și aveam o gagică urâtă.

Acest Bird Box Challenge autoimpus, care a venit din pură coincidență în același moment cu mult discutatul film (fără să-mi propun intenționat, jur pe roșu – sau mă rog, pe negru, că totul e negru), e un exercițiu de imaginație excelent.

Statul pe întuneric ne-ar fi scutit de multe lucruri care ne fac plăcere – am fi fost mult mai raționali. Și mai bogați.

.

.

.

Gândește-te acum la toți banii pe care-i dai pentru că vezi lucruri pe care ți le dorești. (…) Așa-i? Câte dintre ele îți trebuie cu adevărat?

Ochii, motiv de sărăcie, unealta responsabilă de invidie, gelozie, nedreptăți, privilegii. Pofte. Dacă stai să te gândești, chiar îți răpește din trăiri – dacă ai mirosi mai mult, ai simți texturi și senzații, ai auzi mai ceva ca bunicuța din poveste și ai simți mai intens gustul mâncării.

Dar ei s-au prins de asta, toți ăia care profită de banul tău prin văzul tău și cel care are cel mai mult de pierdut din povestea asta ești tot tu. Adică eu. Noi toți, de fapt. Noi, care dăm banii pe frumos, care devine necesar și mai apoi, obsesie. Frumosul văzut cu ochii, care trebuie să fie cel puțin la fel de frumos cu al celui de lângă mine, și mi-aș da toți banii pe asta pentru că mă validează. Îmi confirmă că sunt cel mai tare. Sunt invidiat. Ar vrea și alții să fie ca mine.

Mie nu știu dacă-mi convine sau nu. Îmi place să văd, că mi-am antrenat retina să aleg cu grijă ceea ce consider frumos. Mi-au trebuit ani buni să ajung unde sunt acum. Consider că știu mai multe despre frumos decât alții, pot să explic oricui de ce există un bine și un rău în ceea ce consideră fiecare dintre noi frumos. Adică, expresia aia cu gustul omului, sau cu frumusețea în ochii privitorului. E doar semi-adevărată.

Și de asta am făcut tot exercițiul ăsta. Ca să-mi dau seama de fapt că și eu, la rândul meu, sunt o unealtă. O unealtă care acționează prin plata la fiecare POS care te convinge că are să-ți vândă ceva frumos. Și nu-i neapărat frumos pentru că l-am văzut și m-am îndrăgostit, dar poate și-a luat vecinul. Sau poate e încă un lucru pe care pot să-l arăt ca să vadă alții că frumosul proaspăt achiziționat se potrivește armonios cu celelalte frumos-uri ale mele. Că investesc în frumos.

.

Punct ochit, punct lovit.

Băga-mi-aș picioarele.